Verifica email

  • Email:
  • Parola:
Rfil neamt


Tendințele și birourile de stil.


Începând cu anii `90, moda românească a intrat într-o altă etapă a sa, pe cât de nouă pe atât de surprinzătoare și într-atât de diferită încât i-a luat pe nepregătite inclusiv pe cei care faceau deja parte din ea. Noțiunea de tendințe a încăput pe buzele tuturor, banalizându-se fără a fi măcar înțeleasă conform adevăratului ei sens. Din acest punct de vedere, în al 12-lea ceas, e necesară o prezentare despre tendințe (sau trend-uri, după cum folosesc mulți termenul din engleză) și enigmaticele birouri de stil.

Foarte multă lume susține că în România nu se făcea modă înainte de `89 și că sistemul modei lipsea cu desăvârșire. Nimic mai greșit! CAER-ul și întreaga planificare a industrie românești socialiste au funcționat în cadrul unui sistem gândit după regulile sistemului modei occidentale, evident, într-o formă socialistă. Aici însă nu încape discuția despre tipul modei care se făcea în acest sistem. Producția de atunci beneficia inclusiv de rezultatele cercetărilor Institutului Național de Cercetare pe direcția modă. Existau și atunci informație și tendințe, existau abonamente la reviste de specialitate străine, existau cercetători, se făceau prezentări, selecții de modele, dar și producție dirijată și controlată în mod centralizat.

După `89, întreg sistemul a intrat într-un colaps din punct de vedere al planificărilor și contractărilor pe direcția blocului socialist, iar unitățile de producție s-au trezit abandonate în voia pieței occidentale, pe care nu o cunoșteau. Toată producția s-a reorientat către cel mai facil mod de funcționare, lohn-ul. Sub această formă, s-au adus utilaje, know-how și bani, foarte mulți bani. Astfel, industria textilă a devenit a doua aducătoare de valută și implicit venit la visteria țării. S-a pierdut, în schimb, modul de lucru, știința de a funcționa într-un sistem cu reguli. Nu mai era nevoie de cercetare, de aplicare a ei, de creație efectivă. Totul mergea pe știința altora și niciun aport propriu nu își avea rostul. S-au pierdut și metodele de lucru în sistem de cerere și ofertă pe piața modei. Totul a devenit doar un comerț ca oricare altul, pierzându-și exact specificitatea. Aceasta a dus, în final, în momentul retragerii lohn-ului către piețele asiatice, la prăbușirea industriei textile românești.

În acest punct se ridică în mod firesc o întrebare. De ce un manager care conduce o unitate de producție de orice alt fel nu poate conduce și una de producție textilă după creație proprie? Simplu. Pentru că nu cunoaște regulile după care funcționează moda. Iar aceastea sunt complet diferite de orice reguli care se învață într-o școală de management. Nimeni nu învață acolo despre tendințe, despre birouri de stil, despre istoria costumului, despre imagine, despre PR în fashion, ori despre marketingul specific. Acestea sunt noțiuni ce se pot studia doar în școli de specialitate care, din păcate, la noi nu există.

Așadar, ce sunt tendințele? Cine le creează? De unde apar ele? Ce sunt birourile de stil? Pentru oamenii de pe stradă, lucrurile se traduc simplu: ceea ce se poartă. Din păcate sau din fericire, depinde cum privești, lucrurile nu stau chiar așa. În celebrul sistem funcțional al modei occidentale, există specialiști pregătiți în școli de profil care sunt reuniți în ceea ce se numește un Birou de Stil. Alcătuirea lui nu cuprinde doar oameni de modă, stiliști ori designeri, ingineri textiliști sau cercetători, ci și o suită întreagă de specialiști din alte domenii cum ar fi: sociologie, psihologie, filosofie, istorie, statistică, informatică, fotografie, literatură, arte, mediu șamd. Acești specialiști reuniți în cadrul unui Birou de Stil realizează studii aprofundate ale evoluției societății, direcțiilor de dezvoltare pe care omenirea le urmează într-o diversitate de domenii, analizând și procesând o cantitate mare de informație de diverse tipuri care, reunită, conduce la elaborarea unor caiete de tendințe. Acestea sunt furnizate industriei de specialitate cu o valabilitate pentru o anumită perioadă. Funcție de domeniu, acestea pot fi pe 3-5 ani înainte, pe un an înainte, pe un sezon înainte. Pentru industria de automobile, de exemplu, caietele de tendințe pentru țesături sunt realizate cu cinci ani înainte, având în vedere perioada lungă de cercetare a viabilității produsului. Există caiete de tendințe pentru designul interior ori pentru fashion design, la fel ca pentru fibre și țesături pentru industria de confecții. Designerii industriei de confecții (pentru că despre ei dorim să vorbim) au nevoie de informație structurată altfel. Pentru țesături și paletă cromatică, informația trebuie să existe cu minim un an, un an și jumătate înainte de producția unei colecții. Pentru linie și formă cel târziu cu un an înainte. Iar prezentările colecțiilor în vederea contractărilor se fac cu un sezon înainte. (Calendarul săptămânilor modei din întreaga lume împinge definirea unui ”sezon” la aproximări diferite, ele însele întinzându-se pe o perioadă considerabilă.)

Birourile de stil realizează, în studiul lor, o adevărată sesiune de observare a evoluției stilului de viață al societății evaluând, în urma călătoriilor și cercetărilor, un întreg arsenal de emergențe culturale, de tradiții, identificând ori elaborând noi corelări, combinări ori suprapuneri de date și cunoștințe din diferite domenii, toate cu influență în industria textilă. Multe dintre birourile de stil s-au transformat în agenții de stil cu 40-60 de angajați și cu filiale în întreaga lume. Caietele de tendințe pe care le elaborează sunt furnizate industriei de specialitate fie direct prin abonamente, fie în cadrul târgurilor de profil, fie chiar “sur mesure” după dorințele specifice ale companiei și zona care o interesează . Sumele pentru care se comercializează aceste caiete de tendințe sunt considerabile, funcție și de perioadele pentru care sunt făcute previziunile. Cu cât acestea sunt prevăzute pentru perioade mai îndepărtate, cu atât costul lor este mai ridicat, acesta putând atinge praguri de multe mii de euro.

În urma consultării acestor caiete elaborate ca rezultat al unei munci atât de intense și deosebite de cercetare, designerii își aleg propria direcție funcție de specificul, de stilul casei pentru care lucrează. La momentul prezentării colecțiilor pe podium, suprapunerea unor direcții urmate de marile case de modă crează tendințele majore ale pieței, cele care se reflectă în preferințele consumatorului. De aici vine practic acel “se poartă” pe care îl emite strada ca o teorie supremă a modei. Tot de aici, practicanții de fast fashion, își extrag direcțiile de producție, elaborând colecții scurte, cu alternanță rapidă și costuri foarte mici, care sunt distribuite în rețele supradimensionate de magazine. Pe aceeași direcție sunt realizate și celebrele fake-uri, contrafacerile care au invadat piețele lumii.

În fapt, ideea de bază în toată această teorie a tendințelor, nu e atât ideea de “a fi la modă” după cum simplist se crede, ci faptul că atunci când se produce în cantități industriale, într-o piață concurențială funcțională, cu stimulentul permanent al existenței unor competitori la fel de competenți pe același segment, compania este forțată să își asigure viitorul printr-o stăpânire perfectă a domeniului. Cu alte cuvinte, spus extrem de clar și concis, ceea ce vei produce trebuie să se și vândă și, bineînțeles, într-un procent cât mai mare.


Liana Martin




Inapoi

Newsletter




 Revista 100%Construct